Exploram Romania Din Caiace – 5 zile de caiaceală prin Delta și pe Mare

Nu știu la tine cum e dar la mine apare o energie plină de nerăbdare de fiecare dată când e să mă apuc de ceva nou care mă atrage. Bineînțeles că pe măsură ce tot experimentez și mă adâncesc în respectiva direcție nemaiîntâlnită și nemaivăzută, efectul de noutate se disipează și acea energie a noului scade.
Cum în acest articol e vorba despre o tură cu caiacele AdventureTime cu care tot padelez de cinci ani încoace, ce crezi că s-a întâmplat cu această energie a experiențelor noi?
Ai zice că s-a cam dus, așa-i?

Ei bine, în ciuda firului logic care ne duce la concluzia asta, răspunsul este… nu, n-a dispărut!

N-aș fi crezut că o s-o încerc la fiecare început de tură cu caiacul dar așa se întâmplă, chiar și atunci când repet trasee.
Iar explicația e simplă. Chiar dacă “drumurile” sunt aceleași, apele sunt mereu schimbătoare. Un traseu făcut pe secetă a fost complet diferit abordat încă o dată după ploi abundente. La fel, una a fost să ies pe vreme frumoasă și altfel atunci când am padelat pe ploaie. Și nu mai vorbesc că în fiecare tură sunt alți oameni și se creează o dinamică a grupului care nu se repetă niciodată. La fel, și geografia întâlnirilor cu flora și fauna e de fiecare dată unică.
Iată de ce simt acea energie a noului la fiecare început de caiaceală și-mi sclipesc ochii la fel ca la prima tura în care primit botezul padelei.
Am zis mai sus că primul contact a fost acum cinci ani. Ce n-am zis e că a fost tot cu o tură în august în care am ajuns la mare  și acum îmi dau seama că pot considera această tura una aniversară: după cinci ani, o tură de cinci zile.
Tare, așa-i? 🙂
Iar dacă la tura pomenită mai sus, concentrarea maximă a fost pe efortul padelatului, între timp am trecut la altă etapă, în care efortul nu mă mai acaparează așa de tare.
Așa se face că în tura asta am văzut cum Dunărea ne-a plimbat în această expediție ca într-un joc video.

De ce zic asta? Imediat urmează!

Ziua 1 – Level 1

La orice joc video mai întâi începi ușor în primele niveluriiar la lupta cu boss-ii de nivel care te-ar mânca cu fulgi cu tot cât ai zice pește se întâmplă mai pe la final.
Așa a fost și-n tura asta în care, la fel ca în toate celelalte, a trebuit să absolvim mai întâi “magna cum laude” etapa logistică. Care etapă a presupus înghesuirea calabalâcului pentru cele cinci zile în hatch-urile caiacului și deasupra lor.
Știu că propoziția asta nu suna prea impresionant dar în momentul în care te rupi cu totul de lumea civilizată cea cu magazine și trebuie să cari după tine apă, mâncare, haine și alte categorii de provizii pentru cinci zile, crede-mă că se adună ceva. Dacă mă gândesc numai la apă de băut, pentru toate aceste zile înseamnă cel puțin 15 litri (2 litri de băut în mod normal, plus cel puțin încă un litru pentru efort și transpirația). Eu mi-am luat 20, ca să fiu sigur că am. Nu mai vorbesc de cort, saltea, sac de dormit și scaun de camping care trebuie și ele cărate cumva.
Până la urmă după eforturi trase-mpinse-bumbăcite, am încheiat cu succes aceasta operațiune esențială si-am trecut la următorul pas:

În această imagine îl poți vedea pe Filip cum ajută la lansarea aventurierilor. Privește-l cu atenție că vor mai fi momente în care ajutorul lui se va dovedi neprețuit. Are doar 15 ani din care cinci a făcut caiac de performanță iar asta se vede.
După ce-am ajuns cu toții pe apă, am pus padelele la treabă pe canalele largi și libere:

.

.
Recunosc că pe mine mă lasă rece aceste canale care sunt perfecte pentru bărcile cu motor dar ca să ajung la Delta de care m-am îndrăgostit, n-am ce face și trebuie să le parcurg. Altfel spus, cum eu sunt un “gamer deltaic” cu experiență, nivelurile de început nu prezintă niciun fel de provocare pentru mine.
Pe de altă parte, în această tură lungă (cea mai lungă pe care o face AdventureTime în țară) au venit și destui participanți la prima experiență de acest fel. N-au știut la ce se bagă, dar pentru ei aceste canale de level 1 au fost cât se poate de binevenite ca să se prindă despre ce-i vorba, care-i stânga și care dreapta.
Din fericire pentru mine, n-am ars-o exagerat de mult pe canalele mari până-am ajuns aici:

Aceste a fost punctul de intrare pentru…

Ziua 1- Level 2

După ce-am plecat de la acel loc de popas, Dunărea a început să crească nivelul de dificultate.

–Bine, a zis ea, am văzut că reușiți să vă țineți pe apă la lărgime. Dar ia să vă văd la manevre!

Și a început să ne arunce-n cale diverse obstacole ca să ne restrângă apele libere:

.

.

E, atunci să fi văzut ce atracție magnetică exercitau malurile, buruienile și boschetăraia pentru unii dintre noi!

.

De la mersul sinuos printre verdețuri am ajuns să facem manevre printre copaci…

.

… care la un moment dat s-au hotărât să facă pe arcadele:

.

.

Am văzut că și printre copaci sunt unii mai curioși ca alții iar câțiva dintre ei, nemulțumiți de aceeași perspectivă fixă, au vrut să treacă la “next level”. Iar noi împreună cu ei!

Ziua 1 – Level 3

Când spun că niște copaci curioși si-au schimbat perspectiva, la asta mă refer:

S-au băgat în apă să afle câte ceva și despre lumea acvatică. Singura problemă pentru noi era că aici ne-au cam blocat drumul…
Am fi putut să ne întoarcem dar asta ar fi însemnat să ne dăm bătuți iar în dicționarul AdventureTime nu există o asemenea variantă.
În plus, nu m-aș fi întors în ruptul capului!

Cum adică, taman atunci când începe distracția să dau bir cu fugiții?!
Niciodată!

Cum Mădă era prima, a fost nevoită să vină cu o soluție:

 

Să treci caiacul încărcat cu toate cele pentru cinci zile peste un buștean nu e cea mai mare încântare. Unde mai pui că Mădă mai căra și ingredientele pentru două mese la ceaun.
După trecerea Mădălinei mi s-a părut că întrezăresc o soluție mai bună și-am purces s-o cercetez mai îndeaproape:

Da, văzusem bine: bușteanul înalt care ne bloca drumul era rupt din trunchiul mare dar era ținut în loc de niște colți lemnoși. Dacă-aș fi reușit să-l trec pe sub ei, am fi avut cale liberă.
Ei, și atunci am pus la treabă valoarea kilogramelor din dotare. După mai multe eforturi balansate și după ce am colectat tot cărbunele de pe lemnul ars, am reușit să desprind craca de trunchi!

Eeeee, mare victorie!

Cosma, ca un boss bărbos care e, m-a lăsat să fac toată treaba și doar la final a catadicsit să ajute la mutatul crăcii:

De acolo a preluat Filip operațiunea de trecut aventurierii peste partea mai prietenoasă a copacului scufundat sub apă.

V-am spus că o să mai auziți de Filip, da?
Din acest punct, căile noastre de trecere au început să se micșoreze tot mai tare:

.

Cu tot felul de contorsiuni extorsionate am reușit să depășim fiecare obstacol mai mare sau mai mic, până când am ajuns la următoarea piedică care a necesitat masuri extraordinare.
După ce și-a securizat propriul caiac…

…Cosma a ținut morțiș să-mi demonstreze că n-a venit la tură doar ca să ne arate ce glumeț e sau să ofere cu generozitate de mâncare țânțarilor…

și și-a pus fizicul pe treabă:

Acum lăsând miștourile la o parte, ca să pun lucrurile în perspectivă trebuie să-ți spun că nu e deloc lucru ușor să treci peste un asemenea obstacol mai mult de 20 de caiace pline cu toate cele, și cu caiaciștii pe deasupra.

Lui Cosma nu numai că i-a ieșit, dar a făcut să pară că-i ușor.
Bineînțeles că toate aceste încercări trebuiau să aibă și-o finalitate iar aceasta a fost lupta cu…

BOSS-ul de nivel

Ditamai trunchiul de copac căzut într-un loc strâmt oferă un potențial maxim pentru fotografii interesante… pe care le-am făcut:

Ia hai să analizam nițel această fotografie.
În fundal e Mădălina. Nicio surpriză până aici, căci la câte ture a făcut ea prin Deltă nici un boss n-o mai impresionează oricât de tare ar fi el.
Dar oare de ce râde?
Hmmm, ia să vedem…
Avem niște indicii între copac și celălalt caiac roșu.
Așa arată prietena mea Loreta după ce a sfeclit-o în lupta cu acest boss de nivel. După ce a ascultat cu foarte mare atenție când i-a împărtășit Mădă toate cunoștințele necesare, a îmbulinat-o grațios cu practica!
Cum cel mai important după ce cazi e să te ridici, exact așa a făcut și Loreta noastră, bazându-se pe susținerea necondiționată a vestei de salvare dar și pe forțele proprii.

Și i-a reușit, în ciuda (sau datorită?) râsului Mădălinei:

Mi-am încercat și eu forțele după aia și și așa am putut să văd de sus cum arată manevrarea caiacului într-un loc strâmt, atunci când toți boscheții se îndrăgostesc de tine și nu vor să-ți mai dea drumul:

Odată ce Filip a acostat și-a cucerit și el bușteanul, a preluat conducerea operațiunii de transbordare…

… pană când a trebuit să schimbe activitatea:

Oare ce-o fi făcând acolo?
N-ai de unde să știi, așa că-ți spun: caută securea pe care i-a dat-o Cosma s-o pună în caiac și pe care a împrietenit-o cu… apele Dunării. Se pricepe Filip la aruncări de mare precizie! 😀
Și nu, până la urmă n-a reușit s-o recupereze.
Există și-o parte bună cu această pierdere: un caiac a devenit mai ușor! 😀
La fel s-a întâmplat și cu drumul rămas până la locul de campare. Dar dacă n-au mai fost obstacole gen boss de nivel, nu înseamnă că ne-a lăsat să ne plictisim. Am avut în continuare parte de treceri contorsionate și de traiectorii sinuoase care au necesitat manevre care de care mai măiestrite.
Cireașa de pe colivă a fost că noaptea s-a grăbit vertiginos spre noi iar prietena acestei cireșe a fost o ploaie foarte dornică și ea să ne cunoască. Iar dacă traseul pe timp de zi e greu, noaptea pe ploaie și la lumina frontalelor ne-a dus în level 4 ca dificultate.
Eu am ajuns la campare cât încă mai era lumină pe cer dar aceasta n-a mai ținut mult. Pentru că mai erau încă mulți colegi de tură pe apă, Cosma și-a luat caiacul și s-a întors să-i ghideze în siguranță, ceea ce s-a și întâmplat.
Așa s-a terminat aventura acvatică în această primă zi incredibilă, care pe mine m-a uns la suflet. Nu toată lumea mi-a împărtășit încântarea, mai ales cei care erau la prima experiență de acest fel și care au ajuns la campare mai mult sau mai puțin epuizați.
Dar pentru c-am izbândit, Mădă ne-a pregătit fiecăruia un premiu delicios:

Fasole cu cârnați la ceaun așa cum o face Mădă, recunosc că n-am mai mâncat! Și toată lumea a fost în asentimentul meu!

 

Ziua 2

Dimineața m-am trezit ochi în ochi cu un soare care se uita foarte curios la malul umplut peste noapte de culori îndrăznețe și la oamenii care-și povesteau experiența:

.

N-a trecut mult până ce mai toată lumea s-a mobilizat și-a trecut la diverse activități, la fiecare după priorități. Cum Loreta a dormit chiar lângă mine, am putut să-i admir în voie ordinea priorităților:

E foarte bine când știi ce vrei de la viață, așa-i?
N-am făcut prea mulți purici pe mal până să ne reîmprietenim cu caiacele iar în acea a doua zi, Dunărea ne-a pornit de la Level 3:

Dacă n-ai padelat niciodată pe “salată”, dă-mi voie să-ți spun că viteza de înaintare scade considerabil. Orice aș fi făcut, plantele acvatice se tot agățau de padelă și de multe ori m-am trezit cu ele pe caiac sau cu o palmă neplăcut de udă când ajungeau pe mine.
Înaintarea mai grea a însemnat și un efort mai mare.

Iar dacă în ziua dinainte am transpirat râuri de la efort, în cea de-a doua râurile s-au transformat în fluvii.
Noroc că aveam suficientă apă la mine!
Oricum, n-am ținut-o prea mult la Level 3, că Level 4 a dat repede peste noi când “salata” s-a combinat cu trecerile înguste…

.

.

… sau cu copacii prăvăliți în apă pe care a trebuit să-i depășim transformându-ne în circari contorsioniști:

.

.

Desigur c-am avut și aici un boss de nivel:

Privește cum stă copacul asta peste apă și spune-mi, pe unde treci?
Exact, cam dă cu virgulă, așa-i?
Cum nu puteam să-l privesc la infinit, a trebuit să iau o decizie și-am luat-o…

…pe aici, ducând contorsiunile la un nivel nemaiîncercat vreodată!
Si nu doar ne-am contorsionat. La un moment dat am văzut că numărul caiacelor care stăteau pe loc tot creștea. Am luat-o pâș-pâș pe lângă ele cât am putut de în față ca să văd ce se întâmplă. Când am ajuns al patrulea, n-am mai putut înainta din cauza îngustimii trecerii. După ceva vreme Mădă, care era în față, a reușit să treacă. Cu greu a mai trecut un alt coleg și apoi a venit rândul Loretei. 10 minute nu s-a întâmplat nimic. 20 de minute nu s-a întâmplat nimic. Atunci am început să dau din coate să văd care-i cauza.
Era vorba de un alt boss de nivel, adică un copac prăvălit care ne bloca drumul cu o craca la vreo 30-40 de centimetri deasupra apei. Exact cât să nu putem trece pe sub ea și să trebuiască s-o luăm pe deasupra.
Pentru oamenii valoroși, cei cu ceva greutate adică, era doar o problemă de timp. Dar pentru Loreta problemă s-a dovedit a fi de… greutate! Oricât s-a strofocat, n-a reușit să facă nimic. Ei, și atunci mi-am făcut loc pe lângă ea și-am încălecat cu caiacul trunchiul copacului ca să-l scufund în apă. Am reușit dar nu suficient pentru prietena mea Loreta. Atunci a venit și Filip lângă mine…

… iar greutățile noastre combinate cu ale caiacele încărcate au rezolvat problema crăcii și-au făcut trecerea să fie accesibilă. După ce-au trecut câteva caiace a ajuns la noi si-un fierăstrău pe care Filip l-a pus degrabă la treabă:

Odată executată operațiunea de eliberare, a venit momentul să mă descocoțez.
Ai văzut în filmele americane cum e la un rodeo?
Ei bine, ce face un cowboy acolo e un fleac pe lângă ce-am făcut eu cu caiacul. Ia privește câtă grație e în mișcările de mai jos:

Ihaaaa! 😀
De-a lungul drumului au mai fost necesare și alte operațiuni eliberatoare, de care s-au ocupat care cum era mai bine poziționat:

Mădă a fost deschizătoare de drum o mare parte a zilei. Eu cu fotografiile am tot patrulat din față spre mijlocului plutonului și înapoi. Când m-am plictisit de naveta prin toate bălăriile alea, am mers ceva vreme în spatele Mădălinei si-o tot auzeam cu:
-Fir-ar… , morți… , răniți și alte alea.
Bine, paleta a fost mult mai largă dar cred c-ai prins ideea.
La un moment dat am luat-o eu în față ca deschizător de drumuri și pentru că era evident că în fișa postului celui din frunte se stipula că e musai să folosească acel vocabular ales, am dat-o și eu pe morți, răniți și toate cele!
Si-a funcționat! Știa Mădălina ce știa! 😀
Fiind a doua zi și simțindu-se mai cu moț, Delta a simțit nevoia să pluseze și-a mai băgat încă un boss de nivel, ca să fie treaba, treabă!

Dar… nu ne-a mai impresionat la fel de tare!
După ce l-am depășit și-am trecut de toate porțiunile de salată…

…parcă nu-mi venea să cred că la o padela înaintăm mai mult decât câțiva zeci de centimetri!
Parcă zburam!

 

Pe apele libere am ajuns în doi timpi și trei mișcări la locul de popas.

În vreo două ore ne-am strâns strâns cu toții:

Pentru unii bucuria a fost atât de mare c-au simțit nevoia să mulțumească tuturor sfinților pentru reușită:

Ne-am mai și “revergorat” nițel, fiecare după posibilități:

.

.

Când Dunărea a văzut c-am trecut cu mic, cu mare de toate încercările pe care ni le-a scos în fața, ne-a oferit un premiu colorat:

Cum chemarea mării era tot mai puternică, am luat-o-n direcția ei cu un maxim avânt:

Din fericire n-a durat prea mult până am făcut schimb de ape.

Doar că pentru această operațiune am fost nevoiți să facem schimb de locuri cu caiacul.

.

Păi cum? Doar el să ne care?
După ce canalul cu salată a scos fluvii de transpirație din noi, care-cum ajungeam la marea care arăta ca un lac ne și aruncam în ea.

.

.

Locul de campare ar fi trebuit să fie un pic mai încolo dar nu știu ce magie a exercitat marea asupra noastră, că atunci când Cosma ne-a prezentat varianta să mai padelam două ore jumate pe mare ca în ziua următoare să facem doar plajă, majoritatea a fost de acord.
Recunosc că nu mă așteptam, mai ales de la cei aflați la prima tura, dar de aici se vede că și atunci când nu mai poți, tot mai poți un pic!
Așa am trecut la…

Ziua 2- Level 5 – Padelarea de noapte pe Marea Neagră

Bine, până să se înnopteze, apusul s-a dat în spectacol!

.

.

Și n-am fost singurii spectatori că de mai multe ori au ieșit niște spinări de delfini la doar câțiva zeci de metri de caiace spre maxima noastră încântare!
Din apă, unul a ajuns și pe cer:

Sau ăsta e mai degrabă rechin? Tu ce zici?
Oricum, n-a stat prea mult pe acolo si-a dispărut repede, odată cu soarele.
Așa am ajuns să padelăm noaptea… dar nu pe întuneric beznă căci stelele au aruncat sclipiri timide către noi care au devenit tot mai curajoase odată cu dispariția luminii de amurg.
Senzația a fost pur și simplu extraordinară. Apa mării era la fel de liniștită ca un lac cu o liniște specială iar când ridicăm capul și nu mai vedeam marea parcă padelam printre stelele Căii Lactee…
Magic!
A rupt această vrajă o forfotă inexplicabilă în întuneric. Apa mării a început să fiarbă și am simțit pe cineva atingându-mă, deși eram la mulți metri depărtare de colegii de aventură!
Măăăi! Care era pus pe glume?!
Dar glumețul era… mai mulți, de fapt: pești care se apucaseră să danseze prin și pe deasupra apei. Unii au sărit chiar pe sau în caiace spre uimirea noastră încântată!
Na, că se pot prinde peștii și fără undiță!
Până să ajungem la locul de tabără, cu frontalele pe care le aprindeam din când în când am neliniștit și niște cormorani care, dezorientați, și-au luat zborul printre caiacele noastre.
Și tot când aprindeam frontalele, vedeam când și când niște luminițe care se mișcau pe mal. Ne-am lămurit repede despre proprietari: șacalii.
Sub privirile lor am tot defilat pe apele noptatice ale mării. După vreo două ore jumate am ajuns apoteotic la locul taberei noastre unde ne-am întins corturile cât de repede am putut și cei mai mulți ne-am întins rapid la somn.

Ziua 3 – Level relaxare

Așa a arătat trezirea mea:

Și așa a arătat tabăra care deschidea ușor-ușor ochii:

După care am văzut cum există câte unii care nu pot sta locului nici măcar atunci când nu trebuie să facă nimic:

.

Da, s-au apucat să-și curețe caiacele!
Dar în afară de asta, ziua noastră a arătat așa:

.

Doar unii au făcut notă discordantă. Cred că din cauză că aveau deficit de sare și au crezut că marea poate completa respectiva lipsă. Dar controlat și/sau asistat:

.

Filip și Anastasia ne-au demonstrat că eskimoroll-ul e floare la ureche pentru ei, Bogdan ne-a demonstrat cum poate rupe padela la manevra respectivă iar Loreta ne-a arătat că dacă există Filip, padela nu e nici măcar necesară.
Mai pe seară s-a mai lăsat totuși cu nițică muncă:

.

.

Iar pentru aceasta cu toții ne-am manifestat recunoștința și aprecierea la cele mai înalte cote.

După un apus fantastic…

.

… am mai gustat și din vraja focului de seară…

.

… pană la un moment dat când cineva ne-a chemat pe malul mării să ne încântăm. Când am văzut valurile fosforescente și că mișcările noastre prin apă generează urme luminoase, chiar c-am fost maxim de încântați!
Da, momente de poveste!
Unii dintre noi au făcut și baie, nu neapărat cu costum de baie. Nu dau nume că se știu ei (sau ele) și oricum era noapte! 😀

Ziua 4 – level cu transfer și întâlniri

Ziua de odihnă a făcut minuni cu psihicul caiaciștilor așa că după o trezire relaxată, mai toți ne-am pus în mișcare nerăbdători.
N-a durat mult până am ajuns la locul în care a trebuit să dăm sarea Mării Negre pe dulceața Dunării:

.

.

 

Și-am intrat pe canalul larg și liber, potrivit pentru bărcile cu motor cu care ne-am tot întâlnit:

Dar toți barcagii au fost civilizați și-au încetinit la întâlnirea cu noi.
Deși n-aș fi crezut, i-am auzit pe mulți dintre colegii de aventură c-ar mai fi mers niște treceri pe sub sau peste copaci, niște căi de trecere mai înguste sau un dat la padelă pe niște salată.
Na, ca să vezi! 😀
Oricum efortul n-a fost nici pe departe la nivelul primelor două zile și, după câteva întâlniri notabile…

.

… și-o pauză scurtă în care am votat pentru locul de campare…

… am ajuns relativ repede la el…

 

… și puțin câte puțin l-am lecuit de singurătate:

.

Fiind ultima noapte la cort, seara în jurul focului s-a lăsat cu multe povești, bancuri, promisiuni și chiar filosofie :

 

Și cum cea de-a cincea zi n-a venit cu nimic notabil, căci drumul de întoarcere s-a petrecut fără evenimente pe canale largi și plictisitoare, o trec la level: și altele.

La final

Așa s-a prezentat cea mai lungă expediție cu caiacul, a doua făcută de mine până acum (pe prima o găsești AICI).
Și a fost specială nu doar datorită lungimii, ci pentru că s-au aliniat toate de parcă le-aș fi aranjat cu mâna: oameni mișto, ceaunele delicioase făcute de Mădălina, canalul necirculat, marea cu apusul incredibil, padelare de noapte, delfini, pești peste și prin caiace, coioți, valuri fosforescente… Oricum, pentru mine primele două zile de pe canalul Crasnicol au fost un festin. Nu știu de ce, dar plăcerea mea cea mai mare apare atunci când dau de obstacole pe traseu și trebuie să mă agit și să găsesc soluții de trecere.
Oi fi eu masochist!

Dar gândindu-mă că i-am auzit și pe alții cu aceeași idee, cred că totuși nu.
A fost o tură incredibilă, pe care ți-o recomand din toată inima!

Dar dacă nu te-ai mai dat cu caiacul vreodată, înainte să te bulucești la ea, te sfătuiesc să mergi mai întâi în niște ture AdventureTime mai scurte ca s-o iei treptat și nu dintr-o dată.

Ca să fie bine și să nu fie rău! 🙂

*

De ți-a plăcut sau te-a inspirat articolul, un like la pagina de Facebook a blogului e foarte binevenit și te va ține la curent cu următoarele articole.