Exploram Delta Dunarii din Caiace de 1 Mai – 2018

Când ne vedem?

-Păiii…

-Lasă vrăjeala, c-a trecut aproape un an de când am dat ochi în ochi!

-Păi…

-Păi hai odată, că mi-e dor de tine!

-Bineee, vin!

*

Bineînţeles că atunci când cineva te ia aşa tare, n-ai ce să faci. Iar cu zilele libere de 1 Mai, dus am fost, că şi mie mi-era dor!

Dar orice deplasare presupune mijloace şi, cum eu nu le aveam iar Cosma şi Mădalina de la “Adventure Time”le aveau, i-am lăsat să mă ia cu ei. Drăguţ din partea mea, aşa-i? 😀

Seara, pe întuneric, nu mi-am dat seama dar dimineaţa am văzut că Dunărea m-a chemat aşa de tare, că nu doar eu i-am auzit chemarea.

Da, mi-a spus Mădălina, alţi vreo douăj’ de oameni cu auzul fin veneau la chemarea Dunării. Iar Dunărea, cum ştie orice ţânc, n-o poţi străbate doar la pas, mai ales în Deltă. Ci o baţi la pas… în ritm de padelă!

Aşa au ajuns grămadă la un loc o muţime de caiace, mai multe decât am văzut eu vreodată adunate la un loc.

Şi nu nu numai eu le-am văzut:

Doar că el a fost aşa de copleşit de cele nouăşpe caiace, încât a simţit nevoia să se aşeze!

Şi tot atunci mi-am dat seama de ce chemarea Dunarii a fost aşa de puternică.

Ia hai să ne uităm împreună la imaginea de mai jos:

Şi ia să jucăm noi jocul ăla, “Asemănari şi deosebiri” şi s-o comparăm cu asta, care-i făcută în luna august, anul trecut.

Daaa, e acelaşi loc. Doar că… fără sălcii! (o mare bilă neagră pentru primăria de la Murighiol)

Panoul din stânga e acelaşi, stâlpii de lemn sunt aceeaşi şi da: e aceeaşi Dunăre.

Doar că acum e… cu un metru şi ceva mai sus decât anul trecut!

Pam- pam!

Vezi de ce-a avut atât de multă forţă când m-a chemat?!

M-a strigat tare, au auzit mai mulţi. Şi nu numai c-au auzit dar au şi venit şi şi-au făcut de treabă pe lângă caiace.

Iar după ce-au depus eforturi şi-au îndesat în “hatch”-urile din faţă şi din spate tot ce-au avut de înghesuit, Cosma i-a luat deoparte ca să le explice ştiinţa din spatele padelei.

Cu lecţia învăţată, după lansarea la apă, caiaciştii au inundat canalele şi lacurile Dunării:

N-a durat mult până-au prins curaj şi s-au desprins de grupul mare câte unul, câte doi sau în grupuleţe.

Totuşi obişnuinţa e a doua natură şi voioşii caiacişti, obişnuiţi cu ambuteiajele din marele oraşe, nu s-au putut abţine şi-au comis unul şi-n Deltă.

La câtă apă aveam pe lângă noi, ce-am căutat toţi acolo, claie peste grămadă?!

Râdea de noi nenea de mai jos de mai să se dea de-a dura.

Ca să nu moară de atâta râs, până la urmă şi-a luat zborul.

Normal, e bine să păstrezi distanţa faţă de asemenea indivizi care ţin musai să fie bară la bară, pe un ditamai lacul…

Degeaba i-a strigat Cosma din urmă că, de fapt, ne-am aglomerat acolo pentru o poză de grup, că nu l-a crezut şi nu s-a mai întors.

Până la urmă am reuşit să ne descâlcim şi, uşor-uşor, ne-am lăsat cu toţii îmbrăţişaţi drăgăstos de Deltă. Ne-am lăsat cuprinşi de strălucirea voioasă a soarelui, de legănatul molcom al valurilor atunci când se odihnea padela sau de fâşâitul apei despicată delicat de prova zveltă a caiacului când vâsleam energic. Am fost încurajaţi într-ale vâslitului de multe păsări de-a lungul drumului şi-am fost petrecuţi de mirarea multor coruri de broaşte.

Hai să-ţi arăt şi cum arată Delta în mişcare:

Iar dacă cei mai mulţi dintre noi s-au bucurat de tot ce le-a oferit Delta deasupra apei, eu mi-am folosit superputerea NIKON şi-am explorat plin de uimire şi ce se afla în imperiul subacvatic:

Cosma, probabil invidios pe superputerea mea, a vrut să vadă şi el apa pe dedesubt şi s-a folosit de superputerea padelei lui:

Chiar dacă eu n-apar în nicio imagine din cele de mai sus, spre deosebire de cizmarul care n-are cizme, eu am căpătat nişte fotografii în tura asta:

Şi parcă aud:

-Bă, păi voi aţi bălălăit-o prin Deltă în stânga şi-n dreapta, v-aţi certat cu păsărelele şi-aţi ţipat la o grămadă de broaşte, te-ai holbat la nişte zarzavaturi pe sub apă dar… care-i faza cu vrăjeala din titlu?!? Salvatori? Păi ce-aţi salvat, mă? Oraşul de prezenţa voastră?!

Şi e foarte bine c-am ajuns aici, căci imediat te dumiresc!

 

Salvatorii din caiace

 

La un moment dat a început să mi se bălăngăne caiacul, fără vreo legătură cu mişcările mele. M-am uitat în stânga şi-n dreapta, în faţă şi-n spate. Nimic!

Hopaaa! Ce dracu’ frate, are şi Delta un triunghi al Bermudelor? Că doar acolo se petrec fenomene fără explicaţie…

Dar n-are, că n-a trecut mult până să văd explicaţia. Iar pentru că riscam să nu mă creadă nimeni, am tras-o şi-n poză.

L-am tras, de fapt:

Nu-mi explic nici acum cum a ajuns pasagerul ăsta clandestin la bordul caiacului meu dar era clar priceput la operaţiuni de infiltrare. Cine ştie, o fi fost vreun prinţ melcesc cu pregătire militară care, căzut în dizgraţie, şi-a găsit scăparea în caiacul meu. Cine ştie ce lupte pentru putere pierduse şi-a trebuit să-şi folosească toată viteza ca să-şi salveze capul. Sau coarnele. Sau cochilia.

Recunosc că mi-ar fi plăcut să ştiu dinainte pe cine car cu mine. Totuşi, chiar dacă am aflat pe apă de pasagerul meu clandestin, nu m-a lăsat inima să-l bag la o baie forţată şi l-am lăsat cu grijă în iarba următorului loc de popas, să înceapă o viaţă nouă.

*

La un moment dat, am văzut-o pe Elena cum a pus o frână bruscă, urmată de nişte sunete cumva ciudate.

Bineînţeles că m-am dus să explorez şi nu mică mi-a fost mirarea când am văzut despre ce era vorba.

Elena l-a văzut şi l-a salvat în ultima fracţiune de secundă de sub roţile caiacelor. Adică… stai aşa, că nu există roţi la caiace. L-a salvat de o trecere pe sub caiace. Sau de o padelă-n freză. Ideea e că l-a salvat pe acest domn graţios-sinuos şi l-a pus apoi pe o cale lipsită de pericole.

Aşa s-a terminat povestea şarpelui, dar povestea Elenei continuă. De fapt, caiacele i-au continuat povestea, pentru că ea a ajuns în Deltă cu două zile înaintea noastră, într-una dintre multele ei acţiuni de eliberare a broaştelor ţestoase. Da, colectează broaştele ţestoase de la stăpânii care nu mai vor sau nu mai pot să aibă grijă de ele şi le eliberează în Deltă. Face asta de multă vreme împreună cu prietenul ei, Bogdan dar numai pentru ţestoasele autohtone, nu şi pentru cele de acvariu care sunt invazive.

Şi ce crezi?

A făcut ce-a făcut şi-a mai  salvat două ţestoase şi-n tura asta cu caiacul!

Așadar, dacă știi vreo țestoasă căreia să-i fie mai bine în Deltă decât în vreun acvariu strâmt, Elena e persoana cu care trebuie să vorbești! 🙂

*

În general eu prefer să merg destul de mult în fața celorlaţi. Şi fac asta nu pentru că vreau să mă dau mare caiacist (că nu sunt), ci din motive fotografice: atunci când găsesc un loc cu potenţial foto, durează ceva mai mult până reuşesc să poziţionez caiacul cum trebuie şi să-l valorific. Mai durează ceva şi până scot vreun aparat foto care nu-i rezistent la apă din sacul waterproof. Iar asta înseamnă că, dacă-s doar cu puţin în faţă, toată lumea mă poate depăşi şi… pa şi pusi foto caiaciste!

Ei bine, într-unul dintre aceste avânturi ale mele, am auzit ceva zumzet în spate care suna altfel decât de obicei. Am rămas liniştit până a ajuns lumea lângă mine, ca să văd care-i, dom’le, motivul cauzei.

Şi… l-am văzut!

Şi uite aşa a crescut cu unu’ numărul călătorilor caiacişti.

Raluca, salvatoarea providenţială, ne-a povestit că atunci când trecea pe lângă o insulă care părea pustie, a auzit un fel de plânset cu schelălăieli şi a văzut la mal sufleţelul ăsta într-o stare de maximă agitaţie, mai să sară în apă să înoate până la ea. Bineînţeles că s-a dus aproape şi, cu ceva emoţii la sincronizare, a reuşit să-l salte în caiac. Câinele s-a dovedit a fi de fapt o ea, extrem de slabă, aproape moartă de foame. În caiac s-a liniştit de parcă ar fi apăsat cineva un buton şi desigur c-a primit şi ceva de mâncare.

Am fost împreună până la sfârşitul aventurilor noastre caiaciste şi-am descoperit o inteligenţă canină foarte dezvoltată, un spirit blând şi extrem de prietenos.

Şi nu, nu a rămas abandonată în Deltă. Raluca a luat-o până la Bucureşti. Deocamdată e în grija Mirei, colega noastră de tură, şi căutările pentru o familie adoptivă continuă.

Aşa că, dacă eşti în cautare de o prietenie canină, nu ezita s-o adopţi pe Delta! Cum spuneam şi mai sus, e foarte inteligentă, liniştită şi extrem de prietenoasă!

 

*

Nivelul foarte crescut al Dunării a băgat sub ape foarte multe locuri, altfel uscate şi-a transformat multe zone cu solul niţel mai ridicat în insule. Pe una dintre ele am povestit deja cum a găsit-o Raluca pe Delta.

Pe o alta am poposit pentru dezmorţire la un moment dat.

Iar aici s-au lipit cu superglue de Ovidiu două pufoşenii care miorlăiau a disperare. Parcă ştiau că e medic veterinar şi-au mers la sigur.

În afară de chirăiala disperată, n-aş fi zis c-o duc prea rău. Bine, până am pus mână pe ele şi-am descoperit sub blana lor… numai oase! Nici nu era de mirare că miorlăiau isteric şi înfulecau hămesite tot ce le ajungea sub mustăţi.

Şi? Ce crezi că s-a-ntâmplat?

Desigur c-au devenit şi ele caiaciste, cu Ovidiu pe post de dom’ profesor!

Din imagine poţi să-ţi dai seama că stăteau cele două pisi în caiac ca într-o bulă proprie de zen, de parcă se născuseră acolo. De-a lungul turei s-au mai plimbat ele şi prin caiacul Mirei şi cel al Nicoletei şi-au primit şi nume, desigur.

Cel portocaliu e Gorgovăț iar cea birmaneză e Gorgova.

Şi ia să te văd, ghiceşti ce s-a întâmplat cu ele după ce s-a terminat tura?

Daaa, exact! Au ajuns şi ele la Bucureşti!

Gorgovăţ este deja dat în adopție. Nişte iubitori de pisici au sunat pentru el înca de când eram în Deltă, după ce au văzut o postare de pe Facebook. Gorgova este încă la Ovidiu şi aşteaptă să fie și ea adoptată.

Aşa-i că pare foarte simpatică Gorgova? Te asigur că-i aşa de simpatică, încât o vrei lângă tine! Dă un semn şi-o rezolvăm! 😉

*

Iar dacă până acum tot ce-am salvat se mişca, se zbătea, lătra sau chirăia, următoarea categorie nu se încadrerază nicicum în cele menţionate mai sus. Populaţia acestei categorii… doar pluteşte, într-o tăcere asurzitoare. Indivizii care-i aparţin sunt copleşiţi de abandonul la care au fost supuşi şi suferă de singurătate chiar şi atunci când reuşesc să se adune întâmplător câţiva sau mai mulţi împreună.

Dar când cineva le pune cu intenţie împreună, situaţia se schimbă radical.

La început, când l-am văzut pe Ovidiu că se opreşte aiurea pe canale, pe lângă mal, pe lângă stuf, n-am înţeles exact ce face dar mi-a trecut prin cap: “De, fiecare cu fetişurile lui!” 😀

Totuşi n-a durat prea mult până s-a făcut lumină la mine-n cap:

Seamană cu nişte rachete dezamorsate, aşa-i? Iar pentru mediu efectul pe care-l au pe termen lung ar putea fi echivalent cu distrugerile unei rachete. Amorsate, de data asta…

Ovidiu n-a fost singurul care s-a ocupat cu asta:

 

Ei sunt eroii plasticelor:

Adică, de la dreapta la stânga: Mira, Anca, Carmen, Ovidiu şi Bogdan.

Şi, dacă eşti curios, răspunsul este “nu”. Pe astea NU le-a luat nimeni la Bucureşti, ci le-au lăsat să se bucure de compania suratelor plutitoare fără voie într-un loc special amenajat pe cheiul de la Murighiol.

Iar dacă am tot salvat şi am tot dat la padele, la un moment dat mai era nevoie să ne mai şi tragem sufletul, corect?

Şi-am făcut asta în locuri alese pe sprânceană de către Cosma.

 

La plajă

 

Când auzi de plajă, te gândeşti automat la mare, aşa-i?

Ei bine, şi Delta Dunării e mare şi are şi ea nişte plaje. Noi am făcut cunoştinţă cu una dintre ele graţie caiacelor, când am tras unul câte unul la mal.

Da, ştiu că nu seamănă perfect cu plaja de la mare dar asta e şi din cauza apelor umflate. Oricum, pe sub iarba de Dunăre care se vede, e nisip fin de plajă de care ne-am bucurat cu toţii.

Iar ca să avem energie pentru vâslit şi-n următoarea zi, Cosma şi cu Mădălina s-au pus pe treabă imediat ce-am ajuns, cu focul şi cu mâncarea.

Soarele s-a uitat plin de curiozitate la ce făceam şi s-a lăsat inspirat de culorile jucăuşe ale focului.

Focul şi-a văzut sârguincios de treabă şi după ce soarele s-a ascuns în spatele orizontului.

Chiar dacă nu-i treabă uşoară să hrăneşti douăzeci şi ceva de oameni în Deltă, până la urmă n-a rămas nimeni flămând. Ba chiar toată lumea s-a extaziat la gustul mâncării de la ceaun, care într-adevăr nu poate fi comparată cu nimic.

După ce ne-am pus burţile la cale, focul ne-a îmbiat la râsete şi poveşti cât cuprinde iar căldura lemnelor arzând şi căldura sufletească au biruit fără drept de apel răcoarea nopţii.

Din fericire n-am avut parte de ţânţari dar am avut parte de un concert entuziast al unor virtuoşi broscoi şi preatalentate broaşte. Aşa, ca un cântec de leagăn! 😉

Dimineaţa soarele a întâmpinat vesel zâmbetele largi ale corturilor.

Unii, mai matinali, s-au bucurat mai mult decât alţii de tovărăşia blândă a razelor de dimineaţă.

Alţii, mai prieteni cu somnul, îşi fereau ochii cu ce puteau ca să întârzie cât mai mult momentul trezitului.

Cum noaptea e grea, dimineaţa am luat-o de la capăt cu mâncarea, de data asta fiecare cu ce şi-a cărat iar unii chiar au dat ceaţă multor restaurante şi cu aranjamentele meselor şi cu dotările.

Bineînţeles că toate aceste pregătiri au avut şi-o finalitate:

Şi… a spus cineva că tehnologia nu-i e prietenă cu pustietatea?!

Nimic mai greşit, dacă vii cu ce-ţi trebuie după tine:

Dar cum tot ce începe se mai şi termină, până la urmă ne-am luat jucărelele şi-am plecat spre următorul loc de popas.

 

 

La nea Nicu

Oprirea la nea Nicu e doar pentru cunoscători. Dacă nu ştii, e posibil să treci pe lângă fără s-o vezi.

Iar cine ştie şi intră, o face printr-un tunel verde, iniţiatic.

După tunel, nişte păpădii ne-au întâmpinat delicat şi ne-au şoptit:

-Aici e locul de campare!

Niţel mai încolo am dat peste un alt centru de interes.

Ia să văd, îl reperezi?

Să-ţi dau un indiciu: am ajuns acolo după nişte ore bune de dat la padelă…

Bine, hai că nu te mai chinuiesc. Uite aci:

Desigur că toţi am tăbărât ca nehaliţii pe bunăciunea aia de borş de peşte.

Cu oboseala adunată şi foamea potolită, unii dintre noi au fost loviţi de-o ploştire de zile mari.

Alţii au ales o relaxare augmentată.

Dar câteodată e bine şi să socializezi iar Delta, care ne-a crescut numărul în ziua respectivă, o ruga stăruitor pe Crina s-o lase şi pe ea să se converseze  măcar un pic cu fanii pe Facebook. Iar pisi a lui nea Nicu stătea la coadă tot pentru acelaşi motiv.

Eu am ales să iau locul la explorat.

Şi mi s-a confirmat încă o dată înfrătirea surprinzătoare a unor specii care, în mod normal, nu se înţeleg.

Chiar şi aşa, unele exemplare preferă să fie singure cu nasul pe sus.

În spatele căsuţei am dat peste nea Nicu care, ce crezi că făcea?

Da, felul doi! Care, pe lângă că mirosea genial, crea şi-o atmosferă pe măsură.

După ce ne-am lins pe bot de la deliciosul peşte, unii dintre noi au simţit că au nişte rezerve de energie care se cereau consumate.

Iar plăcerea bălăcită a avut şi-o parte practică, foarte necesară după o zi de dat la padelă în soare.

Iar dacă până acum nu ţi-ai dat sema cum ne-am simţit la nea Nicu, dă-mi voie să-ţi arăt cum arată faţa cuiva care numai ce pleca de acolo:

 

La malu’ înalt

 

Acolo am ajuns după ce ne-am luptat cu toţii vitejeşte cu curentul iute şi potrivnic al Dunării.

Simona a fost atât de obosită, că nu l-a văzut pe Iulian şi i-a făcut un cadou:

Nu ştiu cât de fericit a fost Iulian, dar noi, restul, ne-am bucurat pentru el de ne-a durut burta. De la atâta râs, desigur! 😉

Pentru că toţi eram deja extra-experimentaţi, ne-am arajat tabăra într-o clipită.

Delta, plină de recunoştinţă, ne-a luat imediat sub lăbuţele ei protectoare şi-a luat la scanat toată zona pentru eventualele pericole.

Cele două pisi, văzând că paza-i cât se poate de asigurată, au afişat imediat o lene de zile mari.

Şi normal că n-au rămas prea mult nebăgate-n seamă.

Dar în timpul ăsta, unii dintre noi ne-am simţit mult prea încinşi şi ne-am răcorit. De data asta voluntar! 😉

Da, înclusiv eu! Apa era uşor răcoroasă dar în momentul în care m-am apucat să dau din lăbuţe ca să înot, a devenit numa’ bună.

În timpul ăsta, alţii au luat zona la explorat şi nu s-au întors cu mâna goală.

Acolo e un alt borş de peşte care nu era-n program, făcut cadou de nişte vecini generoşi, care ne-au şi vizitat după aia.

Dar seara a fost momentul de glorie al mâncăricii de cartofi cu usturoi, după care iar ne-am lins cu toţii degetele.

La un moment dat, pe Cosma l-a apucat frica de ţânţari  şi-a luat măsuri contra lor.

Mai încolo ne-am bazat cu toţii pe puterea de protecţie a focului şi iar ne-am întins la râsete şi la poveşti până noaptea târziu.

Când s-a crăpat de ziuă, am fost întâmpinat de un cor de urări de “bună dimineaţa” pe trei voci.

Iar în această ultimă dimineaţă, Delta Dunării ne-a oferit drept răsplată pentru tot efortul nostru nişte momente magice.

 

Cu toţii am reuşit să ne bucurăm de ele, unii mai mult decât alţii:

 

Ş-am făcut-o liniştiţi, datorită simţurilor vigilente ale celeilalte Delte, care a vegheat tot timpul la siguranţa noastră.

Şi nu numai noi am fost încântaţi :

Aceste momente pline de magia naturii au fost bomboana de pe tort. Eu nu conteneam să rotesc capul mai ceva ca un radar pe acolo şi mi-era frică că, dacă clipesc prea des, ratez vreo clipă minunată. Şi chiar e posibil să fie aşa. Totuşi, chiar şi-n condiţiile astea, pot să spun că m-am îmbogăţit în acele momentele mai ceva decât dacă aş fi câştigat la loterie.

Mulţumesc pentru acest dar de despărţire, minunată Deltă a Dunării!

*

Cam aşa au decurs aventurile noastre în zilele libere de 1 Mai.

Şi acum, la final, mai am de povestit încă ceva. Într-una dintre opririle noastre  intermediare, am dat peste acest domn.

După cum se vede, este într-adevăr o persoană foarte interesantă. Dar şi mai interesant e că m-a pus în legătură cu nişte zburătoare pasionate de fotografie, de la care am primit mai apoi aceste imagini:

Asta-i toată gaşca cea veselă şi vestită a acestei ture. Mai puţin eu, pentru că atunci mă conversam aprins pe teme fotografice cu păsărelele de care ţi-am povestit! 😉

În cele patru zile petrecute împreună am trăit multe momente de graţie şi am descoperit nişte oameni minunaţi, cu suflete mari, zâmbete largi, cu o energie şi-o veselie molipsitoare.

Mă bucur tare că ne-am cunoscut şi mulţumesc Adventure Time pentru că mi-ai oferit această minuată oportunitate!

 

Articol scris de Eugen si il puteti gasi aici: http://eugendemeterca.com/salvatori-prin-delta-in-caiace/