De 1 Mai cu caiacele in Delta Dunarii – Padelând cu primăvara prin Deltă și pe Mare

În fiecare an, abia aștept să vină primăvara. De ce? Pentru că tremur de nerăbdare să încep aventurile exploratoare, fie ele pe biclă sau din caiac!
Bine, e adevărat că de când am descoperit caiacul activitățile acvatice au cam luat fața celor velo dar cum anii de bicicleală sunt mai numeroși decât cei de caiaceală, se compensează.
Anul ăsta, cum a scos capul verdele primăverii, am și deschis sezonul bălăcindu-mă cu caiacul AdventureTime în Delta de la Comana.
Doar că acea ieșire abia ce mi-a deschis apetitul. Cum nu-i sănătos să stau cu foamea-n gât, n-a durat mult până să purced într-o aventură mai de anvergură, adică una de patru zile, pe ape dulci dar și sărate.
Și-ntr-o veselă dimineață de joi am început aventura mai întâi…

 

Pe uscat!

Patru zile prin locuri fără acces la șifonier, la supermarketuri sau magazine, presupun ceva pregătiri. Prin urmare începutul caiacelii… a fost așa:

Logistica depozitarii e întotdeauna mai dificilă pentru unii decât pentru alții.

Nu, acele articole nu erau problematice pentru Cosma pentru că… nu sunt ale lui. Dar oare de ce le ține în mână?
Pentru că una dintre ele este salteaua gonflabilă iar cealaltă e sacul de dormit. Întrebarea întrebătoare este: care e care?!
Dacă zici că sacul de dormit e cel mai mare, ei bine… greșești amarnic! Aia e salteaua.
Foarte interesantă această alegere care umple jumătate de cort dintr-o suflare, așa-i? 😀

Dar cu toate alegerile atipice, până la urmă toți, cu mic cu mare, am reușit cu maxim succes distribuirea necesarului de supraviețuire prin compartimentele de depozitare și pe caiace. Iar toată această operațiune s-a desfășurat sub niște priviri foarte critice:

Dacă e să judec după culoare, cele mai severe priviri sunt ale padelelor de carbon, celelalte părând nițel mai îngăduitoare. Dar numitorul comun era la toate același: mai stăm mult după voi până să intrăm odată pe apă?!
Iar de rușinea lor, am intrat cât de repede am putut…

Pe apele Deltei

Nu știu de ce, dar de fiecare dată când ajung pe la ea, mi se pare că pe doamna Deltă o apucă zâmbitul. Totuși nici până acum nu mi-am dat seama dacă zâmbetul ăla e cu dedicație pentru mine sau e pentru toți amatorii de caiaceală pe care-i primește cu brațele deschise pe apele sale. Sau poate că nu e nici una, nici alta și de fapt culorile vesele ale caiacelor îi ridică starea de spirit?

Tu ce crezi, ce-ar putea fi?
Oricum, doamna cu valuri (câteodată) albastre nu era singura care era cu ochii pe noi:

Da, și copacii ne petreceau cu privirile, gândindu-se cum o fi să ai parte de o asemenea aventură.
Și am văzut și locuri special amenajate pentru sportivii disciplinei “aruncatul cu privirea” :

Ba mai mult, am văzut chiar cum cineva (nu dau nume) a lăsat cu limbă de moarte că vrea să-i admire pe aventuroşii caiaciști până la sfârșitul veacurilor:

Cu atâtea priviri asupra lui, Cosma a simțit nevoia să se dea în spectacol:

Sau oare doar ne arăta direcția de urmat?! Hmm…
Cu sau fără indicațiile lui, Dunărea ne-a purtat voioasă spre spre locul primei tabere:

Acolo unii (inclusiv eu) am și ieșit pe mal… doar ca să fim martorii unei busculade pe apă!

Motivul?
Unii credeau că-i țin puterile până la mare!
Cum alții nu credeau același lucru, până la urmă am ajuns la votul democratic. Cine crezi c-a câștigat?
Ei bine… Marea!
Așa c-a trebuit cu toții să resetăm starea de spirit și să ne convingem mușchii încercați să se înhame la noul efort.
Zis și făcut!
Drumul către mare mi-a oferit niște momente de grație:

Lipsa vântului a transformat apa într-o fantastică oglindă. Senzația că padelez printre nori nu m-a părăsit până am ajuns la Grind Perişor, locul unde Dunărea se poate conversa cu Marea peste o limbă de pământ:

 

La cât de agitate erau, pare-se că valurile aveau chiar multe de povestit!

La Mare

Bucuria revederii a fost așa de mare că, în ciuda vântului și a temperaturii nu chiar prietenoase, Dorin s-a lăsat imediat îmbrățișat de valuri.
În timp ce el se bălăcea nevoie mare, noi restul ne-am mobilizat să ridicăm corturile:

 

Mădă împreună cu Cosma au executat cât se poate de rapid această operațiune din niște motive foarte întemeiate:

Dacă n-ai încercat până acum, tre’ să-ți spun că mâncarea gătită de Mădălina la ceaun, pe foc de lemne, e ceva special. Iar când o mănânci seara, după o zi de padelat, e și mai gustoasă.

Mormăielile de plăcere n-au întârziat să apară și parcă au fost chiar și câteva aprecieri articulate de la câțiva.
Pentru că eu sunt un mare fan al mâncării de fasole, nu m-am limitat la o singură rundă și-am făcut un bis. La cât de bună era, desigur că n-am fost singurul care m-am înfipt în a doua porție.
După mâncare poveștile și caterinca din jurul focului s-au întins până mai târziu în noapte și au încheiat apoteotic prima zi de aventură.

Splendoare la mare

Oricât de mare-i prietenia mea cu somnul, mai ales în orele fragede ale dimineții, într-o asemenea aventură fotograful din mine devine dictator și face tot ce-i stă în puteri să strice remarcabila relație de care vorbeam mai sus.
Desigur că așa a făcut și de data asta și m-a dat afară din cort pe la cinci de dimineață. Și bine a făcut!
De ce?
Iată și motivele:

Chiar dacă n-a răsărit din mare cum mă așteptam, simfonia portocaliurilor soarelui pe cerul dimineții a meritat tot efortul trezitului cu noaptea-n cap.
N-am fost singurul care s-a bucurat de acele momente…

…dar am fost singurul care a mai avut parte și de altfel de spectacol:

Așa-i că picăturile de rouă strălucesc ca cele mai frumoase pietre prețioase?
Iar pentru că marea era prea ademenitoare, am luat-o la o plimbare pe plaja scăldată de auriul soarelui de dimineață. Mi-au încântat simțurile aerul limpede, valurile neobosite, formele și texturile:

 

.

.

Cu mare surprindere am descoperit că nici pe malul mării nu eram singurul practicant al exercițiilor de admirație:

.

După ce-am admirat tot ce era de admirat, n-am mai avut de ce să rezist chemării insistente a cortului și-am văzut că mai făcuse ochi cineva:

 

Până a început să miște lumea din tabără, am mai furat câteva ore de somn.
Când am făcut ochi din nou, am văzut că ai mei colegi de aventură erau puși pe fapte mari:

 

Combinația dintre vântul vâjâit, valurile înspumate și caiaciștii mai mult sau mai puțin experimentați este rețetă pentru spectacol. Iar spectacol fără spectatori nu există:

.

Iar privitorii aproape că n-au clipit, ca să nu piardă niciunul dintre momentele de glorie ale protagoniștilor:

.

Și n-au pierdut nici din clipele mai puțin glorioase dar care contribuie cel mai mult la experiență:

Desigur că o asemenea desfășurare de forțe are loc cu un mare consum de energie care trebuie cumva recuperată. Și există vreo metodă mai bună de refăcut forțele decât… o altă mâncare la ceaun? 😀
Dar pentru că vântul vâjâia mai vijelios decât în prima seară, tartorii ceaunului au ales un loc mai ferit pentru punerea lui în operă acolo, mai in dreapta:

.

.

Mai are sens să-ți spun cât de gustoasă a fost masa din acea seară? 😀
Iar când ne hrănim, așa-i că-i bine să ne gândim și la altceva decât la burtă? Și uite așa s-au încins discuții filosofice în jurul focului și a ceaunului și fiecare a zis cum vede răspunsurile la întrebări de genul: Există oare fericire? Dar libertatea? Ce sunt acestea?
Și ne-am dus la culcare împliniți pe mai multe planuri. Unii dintre noi s-au dus tot la locul ales cu o seară înainte (cum am făcut eu) iar alții, (trădătorii – nu dau nume dar mă gândesc la ei – la Vlad și la Edi printre alții 😀 ) si-au mutat corturile de pe malul mării printre copaci, că cică-i sufla vântul prea tare.
Păi cum vine asta? Ori suntem bărbați ori nu mai suntem?! 😀

Înapoi în Deltă

Când a venit a doua dimineață la mare, a venit și momentul despărțirii. Iar dacă unii abia așteptau să scape de vânt, alții nu erau chiar așa dornici:

 

Dar pe principiul că “ce-i prea mult, strică”, până la urmă am spus cu toții la revedere vântului exagerat de insistent:

Iar s-a bucurat Delta de culorile voioase ale caiacelor și de avântul aventurierilor cu chef de padelat după o zi de relaxare:

Efectele zilei de relaxare pe malul mării au fost cât se poate de evidente. Când vedea pe cineva oprit pentru fotografii, toată lumea ținea să arate cât de bine se simte cu caiacul:

.

.

Spre deosebire de cealaltă tură în care am ajuns la Perişor , pentru că era începutul sezonului n-am dat peste prea multe bărci cu motor. N-a durat prea mult până am început să ne simțim stăpânii canalelor și de asta am rămas cu gura căscată când am văzut că avem rivali:

Așa-i c-arată spectaculos “batalionul” ăsta de SUP-iști?!
De te bate gândul unei aventuri de mai multe zile cu SUP-ul prin Deltă, tre’ să știi că logistica e mai complicată decât la caiace. N-ai prea mult loc pentru bagaje iar dacă bate vântul ai cam pus-o. Cred că din aceste motive și din cauza diferenței de condiție fizică a SUPaventurierilor, grupul avea trei bărci de asistență. Nu erau așa hardcore ca noi dar tot s-au bucurat de o experiența foarte mișto pentru jumătate de zi.
După această întâlnire și alte câteva ore de padelat relaxat, am ajuns la ultimul loc de popas al turei…

… și-am văzut că avem niște vecini foarte interesanți:

Galbenul acelor flori sălbatice era atât de ademenitor, că Vlad, suflet sensibil de altfel, a simțit nevoia să se bucure mai îndeaproape de ele:

Un flor între flori, ce mai încolo-ncoace! 😀
Seara nu s-a lăsat prea mult așteptată…

…. și la deja consacratul foc, cineva a avut un rol foarte important.
Cine? El:

 

Anton e numele lui și m-a intrigat încă de când l-am vazut pe apă, căci pe caiac căra ceva ce semăna izbitor de tare cu aspirator inteligent. O fi făcând el multă mizerie prin cort și-o avea nevoie de ajutor la curățenie, m-am gândit.
Dar în acea ultimă seară am văzut că aspiratorul deștept era de fapt… o tobă! Pam-pam!
A folosit-o Anton și, împreună cu soția, ne-a încântat cu melodii indiene cu iz șamanic. Mai mult decât atât, n-a ținut toba doar pentru el și ne-a dat-o și nouă de-am cântat fiecare în legea lui, după posibilități și inspirație.

 

Și tre să recunosc c-a fost o experiență foarte mișto într-o atmosferă pe măsură.
Mulțumesc Anton!
A doua zi de dimineață domnul Soare mi-a aruncat o întrebare așa, într-o doară:
Nu vrei să vezi și tu tabăra de sus așa, ca mine?
Și desigur c-am vrut!

.

După această schimbare de perspectivă ne-am mobilizat pentru ultimul efort.

Fiind cea din urmă zi, n-am mai avut de padelat așa de mult până am încheiat glorios tura chiar în locul de unde-am plecat și unde ne așteptau nerăbdătoare mașinile.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!
Ei bine… nu chiar! Pentru că am lăsat la urmă niște mențiuni speciale!

Farmecul canalelor înguste

Am mai spus-o și mă repet: îmi place de nu mai pot de Deltă și prin Deltă! Dar din totalitatea Deltei sunt niște bucăți care-mi umplu sufletul de bucurie mai mult decât altele. Și da, te-ai prins care sunt: canalele înguste, cele pe care le pot explora doar din caiac!
În această tură am avut parte de două asemenea canale, în penultima și ultima zi de padelat.
Primul dintre ele ni s-a dezvăluit sub un cer cumva supărat:

.

Dar ne-a și delectat cu grații aeriene care parcă ne așteptau că să se desfășoare cum știu ele mai bine:

Al doilea era așa de îngust și pitoresc că Soarele a ținut morțiș să-l vedem împreună:

Și mi-a plăcut maxim cum trebuia să ne insinuăm în șir indian pe lângă trestiile care păreau că vor să ne îmbrățișeze…

… și m-am bucurat ca un copil în tunelurile verzi…

… și mi-am delectat retina cu niște culori neașteptate:

Da, acolo mă simt cel mai aproape de inima Deltei și-mi place tare cum “bate”!
Și-am mai dat peste ceva nemaivăzut:

Copaci trăzniți

În ultimii patru ani de când am descoperit frumusețea caiacului s-au adunat multe ture în care am bântuit prin Deltă. Dar în niciuna dintre ele nu mi-a ieșit în cale ce-am văzut în tura asta:

Când am trecut pe lângă el, imediat m-am gândit: “uau, ce furtună a fost de-a trăsnit în așa hal”. După el, a mai apărut unul:

Și încă unul, și încă unul, și… tot așa!

Mare bogăție de fulgere, așa-i?
Când i-am împărtășit Mădălinei observațiile mele, ea mi-a spus că alta-i cauza: focurile pe care le pun localnicii toamna ca să ardă stuful, care mai carbonizează și ce nu trebuie.
Și uite așa am renunțat la titlul “Caiaceala copacilor trăzniți” pentru acest articol! 😀
Iar acum a venit momentul să vorbim și despre o frăție. Care frăție?
Cea dintre….

Frații Ciubotaru

Pe care frați n-aveam cum să-i ratez, fiind foarte vizibili datorită dimensiunilor peste medie ale amândurora. Unde mai pun că aveau aceeași tip de pălărie și, colac peste pupăză, din când în când se apucau de un concurs de padelat între ei. Și pentru că mi-a plăcut îndârjirea lor, i-am imortalizat ca să-i vezi și tu:

.

Iar cu asta chiar c-am încălecat șaua și-am terminat povestea!
Ei bine… ar mai fi totuși ceva de spus!
În această tură am cunoscut-o pe Rodica, o fată tare simpatică.

 

În prima zi de caiaceală, la ceva timp după votul de mers la Mare, padelam cot la cot cu Rodica, schimbând impresii.
La un moment dat, Rodica se oprește și spune:
-În sfârșit am obosit!!! cu o intonație de mari realizări, de parcă ăsta fusese scopul ei major în viață până atunci și a reușit (în sfârșit!) să-l atingă.
Bravo Rodica! 😀
Hai c-am ajuns și la a treia șa de încălecat și de terminat povestea!
Doar că…

Hai, gata! Nu mai urmează nimic! Deși n-am povestit tot, termin aici!

La final

Altă incursiune în magica Deltă, alte experiențe trăite și alți oameni frumoși cunoscuți!
Deși am tot fost pe acolo, n-am cum să zic că s-a repetat ceva și că m-am plictisit, căci fiecare tură e altfel, chiar dacă unele locuri sunt aceleași.
Cum am mai fost până acum, așa o să mai tot merg, căci deja sunt dependent. Dacă vrei și tu să vezi cu ochii tăi să vezi cum e într-o tură AdventureTime intră pe calendarul de evenimente și alege-o pe cea care-ți face cel mai tare cu ochiul.

*

De ți-a plăcut sau te-a inspirat articolul, un like la pagina de Facebook a blogului e foarte binevenit și te va ține la curent cu următoarele articole.